SATUL ALUN

Situat în judeţul Hunedoara, satul Alun din Ţinutul Pădurenilor, supranumit “satul de marmură” sau „satul înmărmurit“, are o mănăstire şi un drum din marmură (de circa zece kilometri), unicate în România. Biserica este construită în totalitate din marmură extrasă din cariera satului.Biserica a fost ridicată între anii 1937 și 1939 și a costat circa 500.000 de lei. Domină satul și este singura din România ale cărei ziduri au fost realizate din prețiosul material de construcții. A fost pictată între anii 1963 și 1966, iar acum este mult prea mare pentru cei câțiva bătrâni care mai trăiesc în Alun.Biserica este a doua de acest gen din Europa, iar în prezent aici mai slujesc două călugărițe.

De la reporterii ziarului Adevărul, aflam povestea impresionantă a preotului care a ctitorit biserica din marmură. „În 1942, la trei ani de la ridicarea bisericii, Petru Roşu a mers pe Frontul de Est, în Al Doilea Război Mondial, până la Sevastopol, ca preot misionar.

S-a întors rănit în ţară, însă doi ani mai târziu a ajuns din nou pe front, în Vest, iar pentru faptele sale a fost decorat cu ordinul „Coroana României” şi cu medalia „Pobeda“. Preotul s-a întors în satul Alun, unde a slujit la biserica de marmură până în 1958, când a fost arestat. Acuzat de activitate politică legionară şi instigatoare împotriva regimului, a fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov la nouă ani de închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”. A fost purtat prin închisorile şi lagărele de la Deva, Jilava, Gherla, Salcia, Periprava şi Aiud, până în 1964, anul în care a murit în temniţa de la Aiud.”

De la reporterii ziarului Adevărul, aflam povestea impresionantă a preotului care a ctitorit biserica din marmură. „În 1942, la trei ani de la ridicarea bisericii, Petru Roşu a mers pe Frontul de Est, în Al Doilea Război Mondial, până la Sevastopol, ca preot misionar.

Cu aproape jumătate de secol în urmă, locuiau aici peste 100 de familii. Ultima casă a fost construită în anii ’60. Dar oamenii au început să migreze și încet încet au rămas doar câțiva săteni. Satul are o vechime de aproape 300 de ani, poate şi mai mult, iar în vremea tinereţii mele, era unul dintre cele mai mari din zonă. Avea o şcoală cu internat, în care învăţau copiii din tot Ţinutul Pădurenilor, dar şi din Hunedoara.Iar localnicii munceau în cariera de marmură de la marginea satului şi în minele din Ghelari. Colectivizarea făcută de comunişti i-a alungat pe oameni, la fel cum combinatul siderurgic din Hunedoara i-a atras la oraş. Aşa, treptat, au rămas în sat doar bătrânii.”

Marmura de Alun este binecunoscută cioplitorilor din țară și de peste hotare, constructori sau artiști. A fost folosită la construirea Casei Poporului din București, dar și pentru ridicarea uneia dintre cele două biserici din sat. Este prețuită și acum, și se poate compara cu marmura de Carrara prin granulația fină care permite o prelucrare ușoară. “Că este așa, stă mărturie Sergiu Tenț, un tânăr din satul Ghelari, care a avut ideea de a promova marmura de Alun printr-o tabără de creație pe care o organizează în fiecare an. În curtea pensiunii sale vin studenți de la Facultatea de Arte din Timișoara care, timp de zece zile, în fiecare an, lucrează în bucățile de marmură pe care le primesc de la Alun.

„Dorim să sprijinim cultura și pe tinerii artiști, dar doresc să atragem atenția și asupra calităților marmurei de Alun, atât de prețuită peste hotare și lăsată în uitare, pe nedrept, la noi în țară’, spunea Sergiu la debutul unei tabere de creație.”

Multe dintre casele din sat s-au prăbuşit, altele sunt acoperite de buruieni şi lăstăriş, pentru că nu are cine să le ingrijească. Unele case, în schimb, sunt păstrate în bună stare, pentru că foştii locuitori îşi fac timp și se întorc în sat pentru a avea grijă de ele. Acest lucru se întâmplă în special vara când sătenii, de-acum orașeni, vin la sfârșit de săptămână sau în concedii pentru a-și petrece timpul liber în locurile natale.

Maria Popa, în vârstă de 85 de ani, este unul dintre locuitorii satului care vara și toamna stă aici, dar iarna merge la oraș, la rude, pentru că izolarea satului este prea grea pentru vîrsta ei. „Aici m-am născut, iar la biserica veche din sat, o bisericuţă de lemn acum părăsită şi năpădită de buruieni, m-am cununat. Sute de oameni am cunoscut în Alun, în vremea în care la fiecare casă erau familii numeroase. Erau hore în sat, nedei şi lumea venea cu drag aici.”

Satul Alun face parte din conuna Bunila, cu o suprafata totala de 7409 hectare din care intravilan 118 hectare.Populatia este de 496 locuitori, cu un numar de 193 gospodarii si 295 de locuinte.Localitatile aflate in administrarea comunei sunt Bunila, Poienita-Voinii, Cernisoara-Florese, Alun, Vadul-Dobrii, amplasata in partea de Vest a judetului Hunedoara, aproape de poalele muntilor Poiana Ruscai.

Activitatile specifice zonei sunt agricultura si cresterea animalelor, exploatarea marmurei si a lemnului, precum si confectionarea obiectelor de artizanat.

Biserica de marmură şi Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” – sec. XVII satul Alun.

Casa Muzeu „Drăgan Muntean” cu obiecte din ţinutul pădurenilor satul Poieniţa-Voinii.

„Codrii seculari” satul Vadul-Dobrii.

Ţinutul Pădurenilor oferă turiştilor experienţa unei întoarceri imaginare în trecut. Puţine lucruri au schimbat în ultimele decenii înfăţişarea satelor şi modul de viaţă al localnicilor, oameni ospitalieri, păstrători de tradiţii arhaice.

În Ţinutul Pădurenilor, oamenii îşi deschid larg porţile caselor în faţa străinilor. Ospitalitatea a fost dintotdeauna o trăsătură definitorie a localnicilor. Nu e singura calitate a hunedorenilor care trăiesc în satele risipite pe munte şi în văile străbătute de râuri şi pâraie limpezi. Aici oamenii îşi duc viaţa într-un mod simplu. Cei mai mulţi cresc animale sau lucrează în industria lemnului. Alţi localnici au lucrat în exploatările miniere din Munţii Poiana Ruscăi sau în Combinatul siderurgic din Hunedoara, însă o dată cu oprirea activităţilor industriale s-au întors la vechile lor îndeletniciri.

Bătrânii păstrează tradiţii vechi de sărbătoare şi uneori pot fi văzuţi purtând straiele tradiţionale, create în familie, costume şi ii brodate cu motive populare, unele vechi de zeci de ani. Cele mai multe dintre satele Pădurenimii s-au depopulat. În locuri ca Alun, Meria sau Vadu Dobrii, numărul familiilor rămase poate fi numărat pe degete. În alte zone, cum e Lunca Cernii de Jos, Topliţa, Ghelari, Hăşdău, proiectele de modernizare a şoselelor au mai alungat din temerile că aceste sate vor avea aceeaşi soartă.

Un cuib de vise, scaldat in soare, departe de cotidian, pazit de spiritele dacilor, din care urla linistea si frumusetile naturii, Tinutul Padurenilor, este un colt de rai parca inghetat in timp si care nu vrea sa-si predea aura ancestrala in fata noului.Am rezonat alaturi de aceste meleaguri si ele ne-au chemat acolo, mai aproape de cer, pentru ca din nimic si prin noi sa renasca. Este greu de explicat atat energia cat si magnetistmul acestor locuri, care,  odata atinse, te cheama inapoi. Pui de dac, roman, nu poti ramane decat cu dor de el si cu dorinta de a te intoarce sa pui o piatra de temelie in inima Daciei. Asa s-a nascut proiectul „SALVASAT”, o nebunie frumoasa care prin noi, toti, poate deveni realitate !